Admir curajul celor care îşi asumă povara de a scrie despre Adrian Păunescu. Pe mine, spiritul celui care mi-a zguduit fiinţa cu “Ruga pentru părinţi” mă copleşeşte. În amintirea lui, mă înclin!
Iar celor care-l hulesc şi acum,
După moarte,
Tu dă-le Doamne gînd bun,
Salvîndu-le sufletul greu,
Peste noapte.
Se spune că Adrian Păunescu a fost îndrăgostit de Elisabeta Polihroniade şi că versurile poeziei “Nebun de Alb” îi sînt dedicate şahistei. O fi adevărat?
La cît sînt de mişto, ar fi şi păcat să nu fie. Read more »
Sîntem prima generaţie pentru care au murit oameni la revoluţie şi cea în care părinţii noştri şi-au pus speranţe mari. Din păcate însă, nu sîntem decît nişte tineri cu gura mare şi cu ambiţii mici, care ne zbatem în mediocritate.
Pe scurt, sîntem o generaţie ratată. Ştiu că generalizările sînt contraindicate şi n-aş vrea să vă simţiţi jigniţi, dar uitaţi-vă la cei care au reuşit să iasă-n faţă! Ridzi, Udrea, Boureanu, Poponeţ, Oana Zăvoranu…
“E obosit. Trebuie să avem grijă de Grigore Vieru. E slăbit şi e marcat de moartea pe care a învins-o. Nemernicii, care-l omoară zilnic, la Chişinău, şi indiferenţii bucureşteni, bolnavi de complicitate cu asasinii lui Grigore, ar trebui să ia aminte că moartea e printre noi, printre noi toţi. Câţiva dintre noi au misiunea de a o înfrunta primii.
Cel care a scris incomparabilul vers „Nu am moarte cu tine nimic” va trebui să se însănătoşească, spre a putea observa, spre a putea înţelege şi scrie continuarea dialogului cu moartea, din punctul de vedere al vieţii care învinge. Şi parcă aş aştepta momentul când moartea, în loc să secere, s-ar apuca de scris şi ar lansa versul: Nu am, Grigore, cu tine nimic!”
Aşa încheie Adrian Păunescu un editorial publicat în revista Flacăra, pe 1 februarie 2008, despre suferinţa prin care a trecut Grigore Vieru.
A trecut prin moarte. E slăbit, aproape de nerecunoscut, dar e acelaşi! Are un fel aparte de a se juca cu vorbele. Ca un “jongleor” cu bilele la circ. Ascultîndu-l, realizezi cît de urît, cît de sărăcăcios trebuie să sune limba română pe care o vorbeşti. Dă cuvintelor noi sensuri, le amestecă într-un ritm ameţitor, pentru ca, în final, să iasă în forma cîştigătoare. Ca numerele la loto. Nu urăşte, deşi este urît. Nu cere nimic din ceea ce nu i se cuvine, nici nu acceptă ceea ce i se dă. Pentru că i se dă cu răutate!
Punîndu-l nedrept pe o listă, într-o înşiruire nenorocită de nume, demonizîndu-l, contestîndu-l, chinuindu-l sufleteşte, umilindu-l, restrîngîndu-l forţat la un numitor comun, care dă fiori românilor, l-au mîhnit! Dar nu l-au redus la tăcere. Nici nu aveau cum. Pentru că e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să-l scoţi din milioane de inimi. Inimi pentru care nu e un comunist damnat – e cel care i-a învăţat Ruga pentru părinţi!
L-am revăzut după mult timp şi am realizat că mi-a lipsit. Nu mai are aceeaşi forţă în glas, dar are aceeaşi forţă în suflet. A trăit permanent sub ameninţare, a trebuit să fie mereu atent. Atunci, pentru a nu cădea în dizgraţie – de acolo nu ar fi putut scrie. Acum, pentru a nu fi linşat – paradoxal, tocmai pentru că atunci a rămas în picioare. Este Repetabila sa povară. Într-un final, a obosit!